Cand scrie aceste pagini, in 1925, Eliade nu are mai mult de 18 ani. Nu aparuse inca Falsificatorii de bani al lui André Gide (1926), roman de tip autobiografic, care a impus un model in proza moderna. Nu aparuse nici Jurnalul Falsificatorilor de bani. Gandul lui este sa scrie un roman care sa-l izbaveasca de toate si sa-i justifice inertia scolara. Jurnalul din roman ne da vesti despre el. Romanul ar trebui sa fie „o rasfrangere completa si reala a adolescentei mele, a adolescentei noastre”, „o justificare a intregii vieti launtrice pe care am vietuit-o in marginea scolii, in adolescenta, si crezand ca ies din adolescenta (…), o carte de viata efectiva, o confesiune brutal de sincera, o rafuiala” si are convingerea ca nu va izbuti. Scrie in acest timp jurnalul romanului, care se va substitui romanului ca atare, si noteaza intr-o simpatica dezordine tot ce-i trece prin minte si i se intampla, fara nicio preocupare expresa pentru literatura. (…) Dar tocmai ignorarea literaturii da oarecare valoare literara acestor pagini confesive. Ele spun mult, am impresia, despre biografia tanarului Eliade si spun ceva si despre un posibil personaj adolescent care vrea sa iasa din tiparele traditionale ale literaturii. El nu saruta zarzarii infloriti, si cand citeste Un om sfarsit este dezamagit pentru ca i-a sfaramat personalitatea. Romanul adolescentului miop trebuie judecat, desigur, in functie de biografia lui Eliade si de opera sa ulterioara. (…) La 17-l8 ani, Mircea Eliade descoperise o schema de roman si, cu inerente modificari, schema trece si in primele romane din anii ’30. - Eugen SIMION, Mircea Eliade. Nodurile si semnele prozei
