[...] Plutonismul, borealismul si neptunismul traiesc intr-o corespondenta perpetua cu serafismul in mai toate poemele vizionare si in prozele eminesciene. Mi se pare ca nucleul lui se afla in Cezara, unde poetul trateaza programatic tema „sanatoasei barbarii“, asociindu-i trei mituri: mitul implinirii erotice, mitul paradisului rustic si mitul reincorporarii fiintei in natura... Este o parabola in care sihastria si senzualitatea se conjuga cu o filosofie a plenitudinii si a singuratatii. Eminescu creeaza, aici, ca un pandant al paradisului lunar din Sarmanul Dionis, un rai pamantesc prin care cutreiera nerusinat de frumoasa, cu toata bucuria simturilor dezlantuite, Cezara.
.