Din prisma unei retorici interogative poeta Ion-Cristea Marilena surprinde starea fiintiala a orizontalitatii intr-un moment de cumpana pentru intreaga mundaneitate ce-si cauta un echilibru, aceasta stare inertiala a unui timp debusolat constituind centrul de greutate al versului, totul marcat de numarul pandemic 2020 „Sa fie anu-acesta un an plin de rateuri / Venite din neantul obscurelor gandiri ?” „Sa fie anu-acela sortit doar aplecarii / Asupra vietii insesi, ce parca s-a-ntrerupt,” O divizare continua a existentei devine marca cotidianului, intre „tristetea si mirarea din noi” , cand „ aerul, incet, se divide / in aer ce tipa si altul, tacand.”, astfel are loc o surpare, o cadere „in gol si liniar”. Eul poetic se rasfrange intr-o oglinda a unui timp atipic in care dimensiunea insingurarii capata valente noi, izolarea scoate la lumina copilul din eul infricosat de perspectiva mortii, acest „inger alb cu-aripi de sfant tinut in colivie” reinventeaza jocul, el activeaza parca gena unui homo ludens ca semn de aparare impotriva furtunii declansate de umbrele lui Hades.
Poemele se deschid intr-un mod direct catre cititor, situandu-l in ipostaza de receptor activ, de coparticipant la noianul de intrebari ce-si cauta raspunsul. De altfel poeta marturiseste „Caut raspuns…”
Marca a unui absurd de ordin cognitiv, anul 2020 domina perceptiile poetei, care pune sub semnul negarii propriul sau eu „Sa fie – acesta, oare, chipul meu ? / Nu pot sa cred, acesta nu sunt eu!”, „Nu, nu sunt eu acesta din oglinda”. Poemele menite meditatiei atrag cititorul sa experimenteze o calatorie romantica a sufletului poetic, despre care A. Béguin afirma ca „ sufletul nu este decat locul de contact si de asemanare cu organismul universal” (A Béguin „Sufletul romantic si visul”). Daca simtul auzului vine in coniventa cu verticalizarea fiintei, poeta propune o iesire din absurdul mundan printr-o intrebare directa „Ai auzit vreodata tacerea ?”. Raspunsurile se insinueaza cand suav, cand concret pe parcursul lecturarii acestui volum de poezii, reconfigurand constelatia unui an nefast sub semnul luminos al sperantei „Cu chipul lor palid ascuns intr-o masca, / Viseaza, tacand, sa renasca !” Alice Puiu