Uitarea este echivalentul mortii, ne spune Azar Nafisi, iar cartile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cartile ne transmit adevaruri care adesea nu pot fi rostite si devin de multe ori forme de lupta eficiente impotriva regimurilor totalitare. In cele cinci scrisori imaginare adresate tatalui sau, insotite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistentei, ci si, mai ales, literaturii ca forma de rezistenta. Sondand operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse in discutie multe dintre marile probleme cu care se confrunta lumea contemporana: dezumanizarea, lupta femeilor si a minoritatilor pentru drepturile lor, teocratia iraniana si derapajele antidemocratice din SUA, razboaiele din Orientul Apropiat, tortura si lagarele de concentrare, relatia victima-calau, pandemiile s.a. Transpuse in fictiune, toate aceste teme au facut si continua sa faca din carti lecturi subversive, incitante si „periculoase”, inlocuind minciuna cu adevarurile pe care ele le dezvaluie. Citeste periculos este o carte care nu ne poate lasa tacuti si nici indiferenti.
„Cartile nu ne pot salva de la moarte, dar ele ne pot ajuta sa traim si, mai ales, sa traim cu speranta.” (Azar Nafisi)
„Dar cum oare se explica faptul ca atat de multi oameni recurg la idei, la imaginatie si frumusete atunci cand li se ia tot ceea ce noi numim viata? Cand nu mai au absolut nicio putere asupra vietii si asupra mortii lor? Cand sunt in pragul mortii? Cand ne confruntam cu acte de o asemenea brutalitate si cruzime, cand ne pierdem speranta de a mai fi oameni, ne intoarcem instinctiv la acele realizari ale omenirii care omagiaza demnitatea, libertatea si frumosul. Facem apel la empatie si credinta ca, pana si in asemenea locuri aflate atat de aproape de moarte, ramanem totusi in vecinatatea vietii prin intermediul cartilor, al artei si al muzicii, prin ceea ce s‑a nascut din dragoste, din pasiune si din dorinta de a comunica, din nevoia de a ne opune mortii si uitarii. La fel de important e faptul ca, chiar in pragul mortii fiind, cand nu ne putem alege modul in care traim sau murim, mai avem inca posibilitatea de a alege cum sa ne confruntam cu acea moarte, cum sa ne confruntam cu calaul nostru: cu demnitate si dragoste de viata sau de vidul oferit de moarte. Nu ne putem pierde speranta intr‑o lume care l‑a dat pe Rumi sau pe Shakespeare.” (Azar Nafisi)