Considerata cea mai importanta opera a literaturii iraniene moderne, Bufnita oarba este o metafora a degradarii spiritului. Un adevarat panoptic de imagini suprarealiste, capodopera lui Sadegh Hedayat descrie in cele mai mici amanunte disperarea impinsa dincolo de limite a unui tinar care si-a pierdut iubita misterioasa. Pe masura ce personajul aluneca treptat in nebunie, cititorul devine prizonierul viziunii sumbre a scriitorului asupra conditiei umane.
„Privea fara sa vada, un suris extatic si inconstient Ii inghetase pe buze, ca si cum S-ar fi gindit la cineva absent. Prin lucarna, I-am vazut atunci ochii teribili si fermecatori, plini parca de un repros amar, ochi tulburatori, mirati, amenintatori si promitatori totodata. Scinteia vietii mele se pierdu in profunzimea acestor pupile stralucitoare, cu expresie misterioasa. Fata era chiar in fata mea, dar nu parea sa acorde vreo atentie la nimic din ce se petrecea in preajma Ei… Atitudinea melancolica si bucuria Sa sfisietoare aratau ca nu era o creatura obisnuita, de altfel, frumusetea Ei nu era naturala: Se infatisa ca o priveliste din visul unui opioman. Ea facea sa urce in mine ardoarea dragostei pe care o imprastie mandragora. Cu silueta Ei zvelta, cu liniile suave alunecind de-a lungul umerilor, bratelor, sinilor, pieptului, coapselor, pulpelor, parea abia smulsa din imbratisarea perechii Sale: ca mandragora-femela separata de mascul.” (Sadegh Hedayat)