„Povestile ne plac atunci cind contin enigme. Sau tilcuri (cuvintele vechi au uneori o intelepciune care sta la pinda, este cazul cuvintului tilc). Acest roman doldora de povesti aparent disparate este unul care s-a scris aproape singur. Initial am vrut sa merg pe un singur fir, pe urmele iubirii mele pentru cuvint si pentru teatru, pentru gest si pentru ceremonie. Cartea s-a transformat intr-o calatorie, altfel spus, m-a dus singura dinspre centrul lumii (de la Radauti, orasul in care m-am nascut) spre periferii, adica spre Paris si Avignon (mari capitale ale teatrului). Retineti ca, daca va place calatoria, nimeni nu va obliga sa va mai intoarceti din ea…” (Matei Visniec)
.