|
|
Acasa
>>
Carti
>> Literatura pentru copii
|
|
Rascoala
Autor:
Liviu Rebreanu
Editura:
Cartex
Categoria:
Literatura pentru copii
Disponibilitate:
Stoc momentan epuizat
Atentie! Acest produs nu se afla pe stoc! Comandati doar daca sunteti de acord ca acesta sa va fie expediat in momentul in care devine disponibil
Pret : 18 Lei
Pret redus : 14.4 Lei
Reducere 20.0% (3.6 Lei)
|
Anul 1932 a reprezentat pentru literatura română momentul de sepaÂrare a lucrurilor, în care romanul românesc alege definitiv calea moderÂnizării graţie lui Liviu Rebreanu, romancierul a cărui celebritate în epocă îl plasa în rândul marilor personalităţi ale lumii contemporane naţionale. Cu Răscoala, s-a petrecut o revoluţie în sistemul receptării, al lecturii critice canonice; atât de surprinzătoare este construcţia epică a Răscoalei, încât Mihail Sebastian se confesează într-un articol din presa vremii: „Mărturisesc că lectura Răscoalei mi-a dejucat tot aparatul critic obişÂnuit. Citeşti o carte cu creionul în mână: subliniezi un detaliu reveÂlator, însemni o notaţie falsă, urmăreşti etapele unei construcţii, te opreşti la un caÂpăt fericit, semnalezi un altul deplasat. Toate acestea scad probaÂbil din voluptatea citirii, dar îţi asigură vigilenţa. Ei bine, creionul, hârtiile şi notiţele le-am pierdut după primele 50 de pagini ale întâiului volum. Eram luat într-o năvală de fapte şi de oameni, care deviau prin violenţă şi adeÂvăr toate instrumentele de control posibile. Între momentele de pasiune lente sau acute ce se acumulau în carte, rămâneam un ins mai mult, care alerga o dată cu toţi eroii spre deznodământ“. (Azi, anul IX, nr. 1, ian. 1934) Bibliografia operei Experienţele relaţiei de empatie cu cărţile de aventuri ale lui Jules Verne, ori cu tipologiile balzacienei Comedii umane ori cu introspecţiile dostoievÂskiene sunt retrăibile în cele mai inspirate creaţii ale operei lui Rebreanu, care reuşeşte, de foarte multe ori, să recreeze viaţă - funcţia esenţială a scriiÂturii veritabile. Astfel, notabile prin împlinirea vocaţiei de prozator sunt: Ion, roman (1920), Catastrofa, trei nuvele (1921), Norocul, schiţe şi nuÂvele (1921), Pădurea spânzuraţilor, roman (1922), Adam şi Eva, roman (1925), Ciuleandra, roman (1927), Crăişorul, roman (1929), Răscoala, roman (1932), Gorila, roman (1938) etc. Doctrina romancierului, construită cu minuţie încă de la primul text publicat în revista Luceafărul (1908) şi de la debutul editorial cu volumul de nuvele Frământări, 1912, vorbeşte despre un scriitor cu abilităţi de artiÂzan, de constructor atent şi fidel modelului. Harul lui Rebreanu este de a împrumuta suflu din viaţa curentă, de a transporta vitalitate esenţială către eroii săi. Acesta este, de altfel, secretul pe care îl încifrează succesul spectaculos pe care Ion l-a înregistrat în istoria literelor româneşti. Cu aceeaşi tehnică stăpânită magistral, în Răscoala se nasc, din câteva tuşe foarte exacte, personaje memorabile. De la intrarea în contact cu acestea se produce pentru cititor o familiarizare ce neagă orice protocol relaţional; avem senzaţia unor caractere ce trăiesc într-un firesc ce transcende regulile convenţiei romaneşti, regulile ficţiunii. Formula generativă a omului rebrenian îl extazia pe Mihail Sebastian, ce face elogiul necondiţionat al acestei alchimii: Darul acesta de a crea viaţă, d-1 Rebreanu îl are masiv, stăpânitor, din instinct. Nu ştiu prin ce mecanism iau naştere eroii săi şi mi-ar fi greu să-l surprind. […] Fără să am ambiţia de a face metafizică literară, mi se pare că este aici un lucru greu de explicat şi că nu poate fi vorba decât de prezenţa, ce nu se explică niciodată, a geniului. Au existat desigur şi gusturi ce înclinau spre alte romane ale lui Rebreanu; suntem şi azi tentaţi să îndrăgim inegal texte, personaje, să ne facem moÂdele umane din cele câteva zeci de caractere pe care ni le-a lăsat moşÂteÂnire. Supravieţuirea acestei mari literaturi vorbeşte însă, în primul rând, despre valoarea ei ca act artistic. Cazul Răscoala ca arhitectură ideală În cazul Răscoalei, materialul general uman pus în ecuaţie stabilă şi caÂzuiÂstica particulară a luptei pentru pământ se amalgamează fericit, reuşind un dozaj ce a adus canonizarea academică a romanului. În Răscoala, lumea este văzută cu luciditate, cu obiectivitate, răscoala de la 1907 fiind doar un pretext istoric pentru construcţia epică făcută din fragÂmente ale căror mesaj şi expresivitate intră în atmosfera sugerată subversiv. Prima parte: Se miªcă ţara În prima parte, intitulată Se mişcă ţara, Rebreanu este un cronicar înzestrat cu lentile exacte atât pentru satul forfotind progresiv spre exploÂzia revoluţionară, cât şi pentru mediul oraşului românesc antebelic. Accentul cade în prima parte asupra tipologiilor: boierii, arendaşii, oamenii politici, militarii, burghezia de la oraş, ţăranii revoluţionari. MişÂcarea acestora în spaţii creionate cu tente de cenuşiu este urmărită ca act simbolic pentru comunitatea clasei din care vin. Preferinţa pentru cronica socială este contrabalansată de gustul romacierului pentru carnavalesc, pentru varietate. Pompiliu Constantinescu confirmă o prejudecată lansată de critica foiletonistică: Este celebră astăzi spirituala caracterizare, se pare a d-lui Aderca, lanÂsată la apariţia lui Ion, că d. Rebreanu e un mare romancier abia după 200 de pagini. De data aceasta, limita s-a lărgit cu încă o sută de file, fiindcă Răscoala, ca fenomen de perpetuă iluzie artistică, ne prinde în magia ei epică cu deosebire în a doua parte a evocării. (Vremea, VI, nr. 278, 5 martie 1933) Mai multe romane virtuale într-unul singur În realitate, teoriile asupra antrenamentului necesar scriitorului spre a reuşi performanţe epice sunt false probleme, căci Rebreanu ţine în frâu mai multe romane simultan. Cu alte cuvinte, ne propune să participăm la o excursie cu final neaşteptat, ne dă speranţe că noi vom alege traseul favoÂÂrit, ne prinde în plasa naraţiunii. Chiar linearitatea începutului de roman este o capcană de tip balzacian: tânărul Titu Herdelea pleacă, la BucuÂreşti, pe drumul iniţierii. Treptat, acesta va căpăta statut de martor al eveÂnimentelor, de telescop prin care vedem lumea pusă să trăiască de scriiÂtor. Un alt personaj-cheie care atrage atenţia asupră-i este moşierul GriÂgore Iuga, personaj fracturat de două damnaţiuni majore: conflictul între cele două generaţii din familia sa şi suferinţa din iubirea ce o poartă Nadinei. Pentru că acesta era doar un posibil roman, Rebreanu îl părăseşte fără prejudecăţi clasice şi ne poartă cu vehicolul ficţiunii spre problema vânÂzării moşiei Babaroaga. Este aici tot fastul dramatic al mutaţiilor sociale, al inadaptării ce naşte revolte, instincte, mari conflicte locale. Epopeea creşÂterii revoluţionare se nuanţează, trece dincolo de criza funciară, de difeÂrenţele de statut social dintre latifundiari şi ţărani, altfel acceptate ca soartă; în cea de-a doua parte, progresia stării de conflict, specific răsÂcoalei, este regizată în regimul fenomenelor naturii dezlănţuite: de la acalÂmie spre dezastru general. Perpessicius vorbeşte despre proporţiile pateÂtice de „dramă colectivă, fatală şi iresponsabilă“ a Răscoalei de la 1907 la Rebreanu. Prima jumătate a romanului face parte dintr-o strategie expozitivă, de panotare a numeroase secvenţe sociale şi umane, astfel încât fundalul să fie credibil şi să constituie adjuvant real pentru viforul revoluţiei. Titu HerÂdelea se preumblă prin lume şi este asaltat pretutindeni de „chestia ţărăÂnească“, un preludiu simptomatic pentru tensionarea epicului până la exploziv. Miron Iuga, Grigore Iuga, Nadina Doar trei personaje au contururi ceva mai definite în prima parte a Răscoalei: Miron Iuga, un proprietar de pământuri, autoritar, drept, adverÂsar al democraţiei; Grigore Iuga, fiul lui Miron, blajin, resemnat, deschis spre justiţie; Nadina, soţia lui Grigore, vanitoasă, cheltuitoare, senÂzuală. Bătrânul Iuga refuză orice imixtiune a vieţii orăşeneşti, dispreÂţuieşte pe bancheri şi industriaşi, este adversarul oraşului şi crede neconÂdiţionat că, doar prin conservarea tradiţiei şi autoritarismului în relaÂţia cu ţăranii, reuşeşte să gestioneze lucrurile. În antiteză cu tatăl său, Grigore este latifundiarul progresist, adept al industrializării agricole şi al proÂducţiei intensive. Nadina însumează defectele proprietarului dezinÂteresat de mersul afacerilor, risipind averea într-o viaţă luxoasă şi depravată. Evoluţia acestor caractere în faţa mişcărilor sociale, reacţiile lor sunt disÂtincte: Miron, care îşi iubeşte moşia, moare ucis de ţărani; Grigore, deşi năpăstuit prin pierderea tatălui şi a soţiei, nu se dezice de logica proÂgresului; Nadina nu înţelege nimic din evenimentele sociale cărora le cade victimă. A doua parte: Focurile Avem acces apoi, graţie aceluiaşi personaj-martor, în lumea Amarei şi a tensiunilor mocnite de la nivelul concret al ruralului. Romancierul ne ajută să disociem totuşi planurile, pune în opoziţie liniştea ce se instalează după conflictele personale din tagma avută (se estompează contradicţia de idei dintre Miron Iuga şi fiul acestuia Grigore; acesta din urmă se desÂparte de Nadina etc.) şi clocotul maselor ce se solidarizează în contra stăÂpânilor şi a autorităţilor (ancheta poruncită de bătrânul Iuga, intereÂsele contrarii în jurul vânzării moşiei, arestarea învăţătorului sunt astfel de momente). Pentru că trebuiau să existe şi cazuri mărunte, de confirÂmare a generalului, sunt aduse în pagină şi tablouri de indivizi prinşi în mod personal în vâltoarea răscoalei: Serafim Mogoş, Ignat Cercel, NicoÂlae Dragoş. Pânza de păianjen ţesută din firele acestea epice sunt apoteotic concenÂtrate în dramatismul răscoalei. „Ceea ce apare deocamdată dispersat, fragmentar, se va contopi mai târziu în fluxul unic al unei dezlănţuiri soÂciale de nestăvilit. Portretele de stăpâni şi, în faţa lor, marele-portret de grup, mai întunecat, mai difuz, al satului se înalţă acum. Construind falÂsele intrigi care conduc spre adevăratul centru al romanului, Rebreanu creează spaţiul larg al viitoarei drame sociale, îl umple de freamătul omeÂnesc al intereselor, ciocnirilor şi pasiunilor care îi dau viaţă şi arată acuÂmulările tensiunii subterane, în necontenită agravare.“ (Nicolae Creţu, ConÂstructori ai romanului, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982) Ceea ce rămâne însă inovator pentru momentul de evoluţie a tehnicii naraÂÂtive este această permutare a epicului de la un tipar spre celălalt, de la potenţialul roman al vieţii indivizilor din România începutului de secol XX spre romanul structurat ca evocare participativă la mişcarea şi psihoÂlogia colectivităţilor. Ţăranii lui Liviu Rebreanu Ţăranii lui Rebreanu au adâncime, nu sunt doar eboşe; au conştiinţa unei nedreptăţi care li se face, suportă violenţa, dispreţul, au răbdare. Revolta lor se obiectivează la început doar prin simple vorbe tăioase, apăsate, spuse însă în barbă. Romancierul are viziunea exactă a mişÂcărilor tectonice, a regulilor după care se coagulează conştiinţa colectivă. Ezitările, dubitaţiile, renunţările şi revenirile, uimirea sunt paşii făcuţi cu concentrare de ţărani pentru a evada din resemnare, mai întâi, şi pentru a se decide să se ridice împotriva stăpânilor, în cele din urmă. Prozatorul gradează tensiunea contrapunctic: momente de tonuri puÂternic accentuate urmate de clipe de tăcere, de linişte. Este simbolică cereÂrea prefectului Boerescu de a se face tăcere, în exact contextul de acumulare maximă a tensiunii. Capitolele VII, Scânteia, şi VIII, Flăcări, prefigurează conflictul deschis, timp rezervat cunoaşterii adversarului, studierii filoÂsofiei acestuia. La nivelul compoziţiei, această pauză, suspendarea acţiuÂnii, are funcţie de raissoneur pentru revolta spusă şi preambul premoniÂtoriu al declanşării mişcării populare. Avem iluzia că participăm la o supraÂvegheată simfonie în care alternează strigătul de revoltă cu tăcerile sumbre. Vorbirea ţăranului-colectiv Vocile ţăranilor la Rebreanu se aud distinct, vorbind pe teme asociate, însă cu oarecare individualizare a discursului. Astfel, Trifon Guju, Petre Petre sau Matei Dulmanu, Marin Stan sunt parte dintr-o voce colectivă, dar personajele pe care le reprezintă rezistă şi scoase din gloata revoltată. O sugestie interesantă are Nicolae Creţu care face disocieri necesare între ţăranii lui Creangă, Sadoveanu, Marin Preda şi răsculaţii lui Rebreanu. Puţini sunt în stare să vadă cu aceeaşi pătrundere ca autorul Răscoalei raporturile speciale ale ţăranului cu cuvântul. Doar Marin Preda (în MoroÂmeţii, II) a mai intuit neliniştea ţărănească în faţa cuvintelor, dar la el este mai mult un ţăran bănuitor cu „vicleniile“ vorbelor, aproape încă de ţăranii cu vorbire înflorită (şi de aceea curioşi de cuvânt) din Creangă şi Sadoveanu. La Rebreanu e altceva. O analiză atentă ar arăta în romaÂnul revoltei din 1907 o frecvenţă simptomatică, constant pusă sub accent, a comunicării suspendate, a falselor replici („De!“), a tăcerilor care înconÂjoară cuvintele hotărâtoare. Vorbirea ţăranilor din Răscoala, „apăÂsată şi interjecţională“, nu este un indiciu de primitivitate, ci semn că ei simt cu gravitate şi chiar teamă forţa anumitor cuvinte. (Nicolae Creţu, ConÂstructori ai romanului, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982). Într-adevăr, vocabularul ţăranilor lui Rebreanu este esenţializat. DisÂtanţa dintre vorbe şi acţiuni se strânge până la identificare, până la perÂmutare, aşa încât există secvenţe în care cuvintele sunt mai active decât faptele. Energiile acumulate în simplul oftat sunt impresionante: „Rabzi, rabzi şi oftezi până nu mai poţi, ş-apoi…“, „Ce să facem, ce să facem ? [...] Dumnezeu ştie ce să facem...“, „Apoi până n-om pune mâna pe toÂpoare, nici noi n-om...“ Fraze simple sunt sursele de generare a tensiunii, de amplificare a acesteia. Vorbele către sine ale lui Petre Petre stau la baza titlurilor părţii a doua şi a primelor subcapitole: „Că bine zici, face şi focul lumină când nu-i alta !“ (partea a doua - Focurile, primele trei capitole: Scânteia, Flăcări, Focul). Cuvânt cheie, focul, este unul dintre laitmotivele asupra cărora naratorul ori personajele revin, cu certitudinea că, prin invocarea lui, se vor rezolva, se vor purifica lumea. Psihologia grupului este sugerată nu doar la nivelul lexical ci şi prin evoluţia tipurilor de relaţionare cu problemele specifice. Spre exemplu, trecerea se face treptat de la hazul de necaz şi vorba în doi peri spre batjoÂcură şi ,,umor sinistru“(G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1988), la hohotul general, ca în scena pedepsirii feciorului lui Platamonu ori a dezarmării şi alungării jandarmilor. Râsul este o formă de sancţiune, o răzbunare colectivă, un mesaj ce defineşte maturizarea unei conştiinţe a lucrurilor. Romancierul pune într-o balanţă epică permanentă cele două forţe care se confruntă; evoluţia fricii de la instalarea sentimentului în sufletul stăpânitorilor, pe de o parte, şi crescendoul neînfricării maselor conduse de sloganuri paradigmatice: „Pământ!... Pământ!... Pământ!...“ De altfel mai important în clipele de acţiune nu este ce vociferează mulţimea ci tăcerea ei încordată, gata de explozie. Mulţimea nu îşi permite pauze gratuite, este mereu pusă să rezolve crizele prin acţiune. ªtiinţa limÂbii, a frazării, este exemplară: propoziţiile, „incolore ca apa de mare ţinuÂtă în palmă“ capătă în roman „tonalitatea neagră-verde şi urletul mării“. (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în preÂzent, Editura Minerva, Bucureşti, 1988). Valoarea epică a textului, sintetizată în forţa şi tensiunea evenimenÂtului narat, este susţinută şi potenţată de ergonomia lingvistică, pentru că satul vorbeşte atât de clar şi memorabil încât evenimentele se pierd în chiar esenţa discursului. Răzvrătirea este şi împotriva lipsei de adecvare şi a caragialescului logoreic, politicianist (prefectul Boerescu îşi alege neinspirat momentul pentru oratorie). Valoarea expresivă şi de semnificaţie a secvenţelor plastice În amalgamul de conflicte, se disting şi câteva foarte inspirate portrete, despre a căror expresivitate s-a scris mult mai puţin. Astfel, Petre Petre în atelierul lui Mendelson, femeia apăsată de necazuri, copiii aşezaţi pe laviţă, flăcăul aşezat în faţa unui blid sunt umbrele unor portrete ce compun o frescă monumentală. Satul românesc, văzut printr-o lentilă care hiperbolizează individul, dar care dă măsura exactă a ţăranului-colectiv, are profunzimea detaliului, iar senzaţia de mişcare, de evoluţie, este sugeÂrată prin ritmul stabilit pentru schimbarea cadrelor, ca în cinemaÂtografie. Arta fimului, a procesualului, va fi magistral aplicată de Rebreanu sub imperiul primatului în literatura noastră. În „ajunul“ răscoaÂlei eveniÂmentele se succed cu viteza ce sugerează o cvasi-simultaÂneitate a planuÂrilor: un ţăran bate coasa „să fie bătută“, un altul e la căpătâiul nevestei bolnave, cineva îşi biciuieşte cu necaz vitele pentru că „s-au boierit“, cutare ins îşi face de lucru pe lângă un gard şubrezit, mai mult ca să ţină în mână toporul, unii ţărani şovăie, stăpânii dau semne de teamă sau de încordare. Tehnica filmului în Răscoala Naratorul rebrenian nu participă la acţiunea romanului, se disimuÂlează prin câteva procedee compoziţionale astfel încât să poată manipula interesul cititorului în acelaşi sens cu al cărţii. Sunt câteva locuri geograÂfice care alternează: Lespezi, Gliganu, Amara; scenele cu violul (secvenţa Petre Petre - Nadina) şi uciderea moşieriţei sunt întrerupte de pedepsirea feciorului lui Platamonu. Această mutare a obiectivului alternând planuÂrile pune în raport de simultaneitate evenimentele, creează o densiÂtate a timpului, nu lasă lectorul să cadă în plictisul unei diluări a scenelor. Regizor exemplar, Rebreanu utilizează instrumentarul filmului cu o finalitate asumată foarte exactă: „Urmărind, aşadar, procesul de geneză, ajungem la definiţia romanului. Iată şi o definiţie mai închegată: romanul este o construcţie de artă care fixează curgerea vieţii (această viaţă care e nestatornică, fluidă, fără de tipar). Romanul dă vieţii un tipar care-i va cuprinde şi dinamismul şi fluiditatea!“ (Liviu Rebreanu, în Adevărul literar şi artistic, s. III, nr. 942, 25 dec. 1938). Răscoala de la 1907 este pentru prozator sursă de inspiraţie, datele, legendele care au circulat despre acest sângeros moment al istoriei româÂnilor confirmându-i statutul de clipă de excepţie, de incipientă formare a unei conştiinţe de clasă. Dar nu spectacolul evenimentului este ceea ce păstrează interesul pentru acest mare roman românesc ci forţa artei rebreÂniene de a reinventa realul ca şi cum prozatorul ar fi chiar orgaÂnizaÂtorul răscoalei ţărăneşti. Dacă ar trebui să alegem doar câteva pagini pentru a încerca gustul seducţiei livreşti, cititorul ar trebui să deschidă doar la confruntarea lui Miron Iuga cu întreg satul strâns la conac ori la siluirea şi uciderea Nadinei.
Carti scrise de acelasi autor
Carti din aceeasi categorie
|
|
|
Cosul meu
Nu aveti produse in cos
(Comanda minima 20 RON)
|
